"Paranghelia" publica, bucuria "calicilor"

În anul 1980, regizorul grec Pavlos Tassios a lansat pe piaţa cinematografiei, filmul „Paranghelia” a cărui muzică a fost premiată la festivalul de la Salonic. Scenariul filmului urmăreşte firul unei petreceri care începe prin cântec şi dans şi ia sfârşit printr-un violent conflict. Acesta este generat de gestul unui consumator de a comanda ( comandă =„paranghelia”) unui anumit gen de muzică în local. În greaca modernă, cuvântul „paranghelia” semnifică : mandat, instrucţiune, ordine, comandă. Nu am să insist pe evoluţia semantică a acestui cuvânt şi nici pe intrarea acestuia în argoul limbii române. Modul în care acest cuvânt a fost preluat în limba română semnifică, în manieră popular balcanică, prototipul unei petreceri zgomotoase, asigurată gratis, cu muzică şi băutură din belşug. Deşi nu are nicio legătură cu semnificaţia de origine, sensul dat de noi, românii, demonstrează o intensă comunicare balcanică, româno-bulgaro-greacă. Deseori am auzit expresia „Am tras o „paranghelie” cu prietenii de au chemat vecinii poliţia”. Cât priveşte cuvântul „calic” acesta semnifică „un individ lipsit de mijloace materiale, foarte sărac, scăpătat, cerşetor, care trăieşte din pomeni, zgârcit şi avar”.

În Bucureştiul secolului al XIX –lea, „mahalaua” era denumită zona în care trăiau cei nevoiaşi, „calicii”.Documentele vremii vorbesc despre „Podul lui Hadîm”, de pe Dâmbovicioara, străzile Orfeu, Emigrantului, Antim, Cazărmii, până la intersecţia cu străzile Constantin Moroiu şi Militari, loc numit în vechime „Gura Văii”. Aici era inima mahalalei iar documentele menţionează despre existenţa unui „Puţ al Calicilor” marcat cu o cruce de piatră, vizibilă în fotografia executată de Ludwig Angerer, în 1855. Oameni paşnici în veacurile trecute, „calicii” se îndeletniceau cu cerşitul şi cărăuşia. Calicii au dăinuit în această zonă până în preajma Primului Război Mondial, când evoluţia bruscă a oraşului i-a împins departe, în Ferentari.

Istoria plină de mister a Bucureştilor menţionează aşezările Brâncoveneşti în vecinătatea „Podului lui Hadîm” şi în continuare Podul Calicilor - denumit concomitent şi Podul Craiovei, iar din 1878, Calea Rahovei.

În zilele noastre, demolările lipsite de sens, ruinele şantierelor părăsite, drumurile neterminate conferă acestei zone un aspect lugubru. Fără să vrei, trăieşti cu senzaţia că te afli pe noul Pod al Calicilor. Dacă în evul mediu gaşca de mahala funcţiona ca o bandă de infractori având o ierarhie demnă de invidiat, ceva mai târziu, în perioada modernă, gaşca avea un lider unanim recunoscut, cu legături trainice în lumea cosmopolită a mahalalei. Această lume a fost învăluită de uitare, iar în locul ei s-a afirmat noua civilizaţie urbană în care, liderul de cartier, respectiv de sector, este ales prin vot uninominal şi plasat într-o ierarhie a autorităţii de stat. Am ajuns în zilele noastre în care, continuă să ne sfideze culoarele subterane ale unei societăţi, incapabilă să-şi recunoască defectele şi să-şi descopere cauzele decăderii. Diferite categorii socio-profesionale rătăcesc prin labirintul economiei de piaţă fără să trăiască cu adevărat sensul existenţei, binefacerile propriei creaţii şi destinul istoric. Între aceste categorii, dascălii reprezintă, cu siguranţă, categoria cea mai conservatoare în privinţa atitudinii satirice la adresa unor profitori ai autorităţii publice şi sub mirajul imaginarului, îşi sacrifică propria energie pentru netezirea drumului generaţiilor tinere, spre adevăr. Rămaşi în afara tarabei politicii, traiesc înconjuraţi de satisfacţiile morale şi exprimă în tonul lor ironic, pesimismul social. Omul de geniu, dascălul sărăcit şi umilit, a fost şi rămâne incompatibil în această societate, în care, profitorii joacă la ruletă viitorul generaţiilor tinere, alungate de pe „piaţa românească a valorilor intangibile” direct, în ograda vecinilor occidentali. Marea majoritate a dascălilor noştri intră la catedră cu cel mai mic salariu brut din toată Uniunea Europeană iar peste 40% dintre cadrele didactice până în 35 de ani din România vor să părăsească sistemul de învăţământ în următorii cinci ani. Salariul brut al unui profesor debutant din România este cel mai scăzut din UE şi de aproximativ 20 de ori mai mic faţă de cel al unui cadru didactic cu aceeaşi încadrare din Luxemburg, care este de 4.765 de euro. În timp ce un profesor debutant din România câştigă 223 de euro brut pe lună, un cadru didactic cu aceeaşi încadrare din Germania are un venit lunar brut de 3.040, iar unul din Spania obţine 2.721 de euro. Salarii sub pragul de 2.000 de euro se înregistrează în Austria - 1.982 de euro, Marea Britanie - 1.915 euro, Italia - 1.854 de euro, Franţa - 1.624 de euro şi Ungaria - 716 euro. Marele poet naţional, adulat de comunişti şi uitat de capitalişti, Mihai Eminescu, fascinat încă din timpul studenţiei de cosmogonie, a scris ulterior o poezie, Scrisoarea I- a, un fel de profesiune de credinţă, cu privire la soarta geniului în posteritate:

...Iar colo bătrânul dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate,

Într-un calcul fără capăt tot socoate şi socoate

Şi de frig la piept şi-ncheie tremurând halatul vechi,

Îşi înfundă gâtu-n guler şi bumbacul în urechi;

Uscăţiv aşa cum este, gârbovit şi de nimic,

Universul fără margini e în degetul lui mic,

Căci sub fruntea-i viitorul şi trecutul se încheagă,

Noaptea-adânc-a veciniciei el în şiruri o dezleagă;

Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr

Aşa el sprijină lumea şi vecia într-un număr....

Fericească-l scriitorii, toată lumea recunoască-l...

Ce-o să aibă din acestea pentru el, bătrânul dascăl?

Nemurire, se va zice. Este drept că viaţa-ntreagă,

Ca şi iedera de-un arbor, de-o idee i se leagă.

"De-oi muri - îşi zice-n sine - al meu nume o să-l poarte

Secolii din gură-n gură şi l-or duce mai departe,

De a pururi, pretutindeni, în ungherul unori crieri

Şi-or găsi, cu al meu nume, adăpost a mele scrieri!"

O, sărmane! ţii tu minte câte-n lume-ai auzit,

Ce-ţi trecu pe dinainte, câte singur ai vorbit?

Prea puţin. De ici, de colo de imagine-o făşie,

Vre o umbră de gândire, ori un petec de hârtie;

Şi când propria ta viaţă singur n-o ştii pe de rost,

O să-şi bată alţii capul s-o pătrunză cum a fost?

Acesta face o distincţie clară între omul superior şi lumea care-l înconjoară. În timp ce pătura comună este măcinată de interesele imediate, materiale, dascălul rămâne indiferent,demn, rece şi cumpătat. Dar în zilele noastre, legile economiei de piaţă respiră bani, interese materiale şi profit, prin toţi porii săi. În această piaţă în care orizontul bunăstării generale a devenit tot mai îndepărtat, unii dascăli au intrat în hora pomenilor politice acceptând oferte demne de „Podul Calicilor” de altădată. Nu cred că există pe glob vreo naţiune care să organizeze , pe banii publici, sărbătorirea zilei de 8 martie, sau ziua pensionarilor . Argumentele celor care promovează asemenea „paranghelii” vin imediat: ”sunt sponsorizate din bani privaţi”. Păi bine fraţilor, nu aţi învăţat nici atât la cele trei facultăţi private , absolvite simultan, „de educaţie, fizică şi sport” că orice bani care produc efecte publice, devin bani publici? Cine îşi permite să sponsorizeze asemenea „paranghelii” în timp de criză? Nu credeţi că era mult mai demn pentru autoritatea publică a domniilor voastre să scoateţi dascălii din „lumea calicilor” prin stabilirea unei grile de salarizare demne de siguranţa viitorului vostru? Cât de bezmetici puteţi fi de nu sesizaţi că, fără sprijinul purtătorilor de sens ai naţiunii române, dascălii, politicile voastre idioate, vide şi sterile, vor infecta morala şi societatea, prezentul şi viitorul?

În ultima perioadă de timp, în hora pomenilor electorale s-au prins şi unii dascăli, iar propagandiştii şi exponenţii puterii au aşezat „pomana calicilor” chiar în „clubul cu fiţe”. Buna creştere şi morala creştină ne orientează comportamentul , mai ales în zilele care semnifică preţuirea, iubirea şi frumuseţea, către o afecţiune reciprocă între persoane care împărtăşesc aceleaşi idealuri, valori şi sentimente. Cea mai puternică atracţie lăsată de Dumnezeu este între femeie şi bărbat. Atunci cum ai îndrăznit domnule Onţanu să excluzi din ecuaţia respectului cei 3500 de bărbaţi care şi-au văzut soţiile, prietenele, iubitele în „clubul de fiţe”? Profilul moral al dascălului, în economia de piaţă, este serios perturbat de mizeria financiară în care se zbate şi de care profită unii aleşi ai neamului, care-i manipulează fără scrupule, în interes electoral. 

Şi de această dată, evenimentul de la 8 martie, organizat de Primăria Sectorului 2 şi inspectoratul şcolar, asigurat de poliţiştii locali, a dat impresia unei emancipări ruşinoase şi a unei bunăstări ridicole. Trăiesc cu speranţa ca, în viitor, măcar dascălii să nu mai poată fi cumpăraţi atât de ieftin!

Ziua de 8 martie a devenit sărbătoare internaţională în anul 1977, intrând în tradiţia majorităţii statelor din Europa şi SUA. Cele mai multe state asociază semnificaţia acestei zile cu lupta femeii moderne pentru emancipare, afirmarea drepturilor şi siguranţei acestora la locul de muncă, protecţia şi dezvoltarea sănătăţii acestora. Alte state asociază semnificaţia zilei, cu preţuirea mamei. Este prilejul fericit atât pentru copii cât şi pentru bărbaţi de a le oferii mamelor, cadouri, flori, preţuire, respect şi iubire. În clubul de fiţe din Bucureşti, femeile dascăl din sectorul 2, au participat la „paranghelia lui Onţanu” şi „au făcut studii anatomice” suficiente, pentru visele de prosperitate spulberate. Nu încerc să le dau o lecţie de demnitate. 

Le-au oferit-o cele peste 30 de mămici care simultan cu „paranghelia lui Onţanu”, protestau în Piaţa Universităţii, faţă de condiţiile oferite de autorităţile publice, pentru a-şi creşte copiii. Poate florile oferite de jandarmi au însemnat pentru sufletul lor, mai mult decât „îmbuibarea şi calicia” celor din clubul de fiţe. Manifestaţia a purtat numele „Protestul ciumpalacelor” şi a fost organizată de Asociaţia ”Mame pentru Mame”. Una dintre „ciumpalace a declarat: "Scopul nostru este de a reaminti guvernanţilor că în aceşti ultimi doi ani am fost victimele unui asalt legislativ în care pur şi simplu ne-au batjocorit cu acte legislative nedezbătute, aprobabte fără niciun fel de responsabilitate şi care au afectat în mod foarte grav viaţa familiilor".

Dragi dascăli,

În studiile pe care le-am efectuat în ultimii ani, am aruncat o privire destul de cuprinzătoare asupra crizei prin care trece lumea contemporană şi societatea românească, o criză care provoacă pretutindeni atâtea suferinţe, griji, conflicte , sărăcie şi tragedii. Printre toate acestea, oamenii de ştiinţă, reformatorii sociali îi caută cu înfrigurare leacul. Dintre multiplele şi diferitele ei efecte, cele care au afectat interesul tuturora, au fost cele economice şi cele politice. Din aceste considerente, printre cei care sunt chemaţi să dea lumii contemporane o altă structură, cu alte instituţii şi alte forme de gândire economică şi politică, sunt şi dascălii. Am examinat această criză cu atenţia cuvenită şi am constatat că analiştii, sociologii, politicienii şi geopoliticienii nu ţin seama îndeajuns, de unele aspecte ale crizei care influenţează hotărâtor, viaţa românilor. Cu siguranţă, mă refer la aspectele psihologice şi etice ale crizei care nu sunt atât de evidente ca cele politice şi economice. Aceste aspecte sunt încorporate în atitudinea sufletească a omului contemporan, a românului de rând în faţa lumii şi a vieţii, poziţia pe care o adoptă în conştiinţa şi acţiunea sa faţă de tot ce se petrece în jurul său, modul în care reacţionează faţă de condiţiile în care trăieşte. Imi permit să concluzionez că numai atitudinea sufletească a omului şi orientarea lui etică explică direct de ce unii oameni acţionează într-un fel, iar alţii într-altul. Ideea pe care o am permanent în memorie este că „pentru îndreptarea neajunsurilor atât de multe şi de mari de care suferim cu toţii este mai necesară o reformă a structurii sufleteşti a oamenilor decât a instituţiilor şi formelor de viaţă economică”. Mă sprijin în acest demers, pe adevărul neatins de politicieni,că „mai necesară şi mai urgentă decât o reformă a instituţiilor ar fi o revizuire a conştiinţelor, deoarece , fără o schimbare a oamenilor, schimbarea instituţiilor nu ar reprezenta nimic". Reforma promovată de Preşedinte nu este decât un proiect formal şi abstract, simple înşirări de cuvinte „fără noimă pe hârtie” şi de noţiuni împrumutate , greu de pătruns în mintea celor care le citesc. Prin urmare, valoarea instituţiilor este subordonată calităţii sufleteşti a oamenilor care le conduc. Din aceste considerente efectele lor sunt variabile în funcţie de locuri, timpuri şi împrejurări. Iată de ce stimaţi dascăli trebuie să ridicăm nivelul moral şi intelectual al comunităţilor pentru a deschide perspective favorabile proiectelor publice, a înfrâna abuzurile lumii politice, a da peste mână reprezentanţilor rău nărăviţi, deoarece şansa regresului sau progresului vieţii sociale este şi rămâne aceea a oamenilor. Cât timp oamenii nu se vor schimba, cât ei vor continua să facă ceea ce am văzut că fac, îndreptarea vieţii sociale nu va fi posibilă prin fluturarea electorală a reformei. Dacă este adevărată dogma, că natura oamenilor nu se schimbă treptat, pe măsura înaintării lor în cultură şi civilizaţie, dacă nu devin mai blânzi şi mai drepţi, mai miloşi şi mai generoşi, traiul în comun va fi mai greu şi mai puţin suportabil. Fără implicarea dascălilor în educaţia profundă, se vor dezvolta cele mai ascunse şi mai înşelătoare metehne ale naturii omeneşti, egoismul, cruzimea, nedreptatea şi vom asista la cele mai dureroase efecte sociale, morale şi etice. David Korten în lucrarea „Lumea Coorporatistă” vorbeşte despre două cântece concurente care ne pot trimite prin universuri paralele într-o lume în care, lucrurile esenţiale ale vieţii, cinstea, corectitudinea, dreptatea, adevărul, creaţia, iubirea şi respectul valorilor, pot căpăta semnificaţii diferite.Este vorba despre „cântecul vieţii” care transmite un mesaj grandios de iubire , frumuseţe şi respectarea valorilor şi „cântecul banului” care descrie o lume creată de minţile oamenilor pentru care apetitul pentru bani nu cunoaşte limite, în care universul natural este depreciat de lăcomie, iar funcţionarea instituţiilor este legată de bani. Cele două cântece sunt în conflict deschis, pentru că, o mână de oameni bogaţi, folosesc puterea banilor pentru a dicta lumii cum să trăiască. Este timpul să optaţi pentru unul dintre cele două cântece şi să refaceţi puterea creatoare a vieţii, care să vă inspire în lupta voastră. Din aceste considerente, Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate, în Rezervă şi Retragere, vă adresează chemarea de a veni alături de noi, în Consiliul Naţional al Societăţii Civile pentru promovarea Platformei Civice. ADRESEZ RUGĂMINTEA TUTUROR CETĂŢENILOR CARE CITESC ACEST MATERIAL SĂ PROMOVEZE BLOGUL MILITARILOR ŞI AL CNSC CĂTRE TOŢI PRIETENII ŞI OAMENII ONEŞTI DIN ROMÂNIA! AŞTEPTĂM ALĂTURI DE NOI:

ORGANIZAŢIILE ŞI ASOCIAŢIILE DE FEMEI!

ASOCIAŢIILE ŞI SINDICATELE CADRELOR DIDACTICE!

ASOCIAŢIILE PROFESIONALE!

TOŢI CETĂŢENII CARE DORESC O SCHIMBARE ŞI IUBESC DREPTATEA, ADEVĂRUL, FIINŢA UMANĂ ŞI ROMÂNIA!

Preşedintele SCMD, Filiala 1 Braşov

Preşedintele Alianţei Pentru Respectarea Democraţiei – Octavian Paler

Gl.mr.(r) prof.univ.dr. Petrişor Mandu

BOALA PUTERII

Revoluţia engleză (1647), cea franceză (1789-1794), precum şi Declaraţia Americană de Independenţă (1776) proiectează în sfera raporturilor sociale un obiectiv prioritar al lumii moderne şi anume că, „oamenii au de la creatorul lor anumite drepturi inalienabile şi că între acestea se numără viaţa, munca, libertatea şi căutarea fericirii”.

Aripa radicală a revoluţiei engleze susţinea teoria conform căreia „cel mai sărac om din Anglia are de trăit o viaţă ca şi cel bogat şi de aceea trebuie ca fiecare om care are de trăit sub o cârmuire să încuviinţeze, mai întâi, că vrea să fie astfel cârmuit.”

De aproximativ 200 de ani, conducătorii politici ai democraţiilor, în numele filosofiei progresului, au ridicat nivelul instruirii publice, au dezvoltat şi conştientizat drepturile sociale şi au crescut puterea de cumpărare a unor categorii defavorizate. Prin politicile aplicate au redus proporţiile scandaloase între inegalităţi şi le-au eliminat ca surse de violenţă, aplecându-se asupra acelor indivizi lipsiţi de mijloace pentru a progresa, a trăi civilizat. 

Dreptul la viaţă, ca drept absolut şi fundamental al omului, presupune asigurarea unui climat permanent de pace şi lipsa totală a războiului. În epoca noastră, pacea, pentru a fi viabilă, are nevoie de noi fundamentări cum ar fi dezvoltarea echilibrată, armonioasă a lumii, instaurarea unei noi ordini economice, atenuarea contrastelor izbitoare generatoare de cumplite nedreptăţi, eradicarea sărăciei care înjoseşte fiinţa umană şi multe altele. Dacă s-ar ţine un minut de reculegere pentru fiecare persoană decedată în anul 2011, din cauza foamei şi a bolilor, omenirea ar fi mută până în 2020! În vremuri de criză profundă, cetăţeanul Emil Boc ne-a oferit, în loc de soluţii anti-criză, tăieri de salarii şi desfiinţarea locurilor de muncă, disciplină financiară de fier şi conduită morală iresponsabilă, spirit de haită şi clientelism politic, lipsă de solidaritate umană, figuri populiste şi un deficit substanţial de suveranitate. La încrucişarea istorică a celor două tipuri de sărăcie, sărăcia de dreapta şi cea de stânga, s-a încercat propagarea unor informaţii privind „traiul de lux al pensionarilor nesimţiţi”. Napoleon Bonaparte spunea ”singurul mod de a rămâne sărac este să fii cinstit”. Iar Gotthold Ephraim Lessing, menţiona „Cinstea şi dreptatea arată siguranţa societăţii”

Conexiunea între cinste, dreptate, adevăr şi siguranţa societăţii în care trăim este o problemă complexă pe lângă care, oamenii politici şi conştiinţele lor, au trecut adesea, fără a o integra în discursurile lor, fără a-şi revizui axiomele, comportamentul şi atitudinea civică. 

În repetate rânduri, am prezentat în cadrul unor conferinţe la TV argumente prin care am dorit, cu bună credinţă, să acreditez ideea că acest flagel – sărăcia, la poporul român, este generalizată, globală şi reprezintă un mod de viaţă. Dictatura clasei muncitoare a trecut (o utopie şi un coşmar istoric naţional) şi odată cu aceasta a fost depăşit şi principiul haiducesc „luăm de la bogaţi şi dăm la săraci”. Noua democraţie proiecta, încă din 1989, la orizont, o rază de speranţă pentru intelectuali, pentru toate tipurile de funcţionari publici, pentru simpli muncitori, dar, mai ales, pentru tineri. Realitatea de azi confirmă o prelungire în timp a dictaturii activiştilor care au schimbat semnificaţia vechiului dicton haiducesc şi îl aplică în noua formă „luăm de la săraci şi dăm la bogaţi”. 

„Arhipelagul Bogaţilor României" format din , clienţi ai puterii şi renegaţi temporar în perioadele cu încărcătură electorală, din enclavele înfloritoare ale cămătarilor, bişniţarilor, escrocilor, devalizatorilor, cele ale „bărbaţilor adevăraţi” zugrăviţi în balade de poeţii populari anonimi, din figurile apatice, vide şi sterile ale unor politicieni (care nu mai deranjează pe nimeni), continuă să mimeze democraţia şi lupta cu sărăcia în timp ce, milioane de pensionari îndură truda şi suferinţa biblică, pentru o bucată de pâine. 

În acest sistem democratic atipic, clientelar, societatea românescă a fost scindată intenţionat, iar o mică parte a cetăţenilor (sub 10%) îşi caută salvarea în formulele magice, înşelătoare ale puterii portocalii. „Jocul de cazinou” al prosperităţii, arbitrat de „preşedintele jucător” se derulează de opt ani lipsind pe români de un proiect generator de pace, armonie socială şi prosperitate. 

Umanitatea a creat, de-a lungul timpului, o serie de valori care rămân sacre şi venerabile: raţiunea, onoarea, prietenia, căsătoria, respectul faţă de bătrâni, grija faţă de educaţie, sănătate etc. Atunci când aceste valori nu sunt apărate, societatea degenerează într-un sistem caracterizat de fraudă şi corupţie. Este în firea noastră ca, pe măsură ce îmbătrânim, să ne confruntăm tot mai des cu sentimente de natură negativă, generate de o posibilă existenţă în care vom rămâne fără putere, singuri, dezorientaţi, descurajaţi. O asemenea realitate nedorită poate conduce la pierderea respectului de sine, iar în momentul când nu ne mai preţuim pe noi înşine, ne simţim învinşi, ne pierdem speranţa. Din aceste motive oamenii au instituit reguli, proceduri şi sisteme pentru apărarea demnităţii lor şi asigurarea unui trai decent la bătrâneţe. Unul din aceste sisteme care are rolul de a transfera resursele de la generaţia activă către generaţia retrasă din activitate este sistemul de pensii. În România, fondul sistemului de pensii se bazează pe „transferul de flux” sau sistemul „pas cu pas” în care pensionarii de azi sunt plătiţi din contribuţia actualilor angajaţi care, la rândul lor, se bazează pe promisiunea că vor primi o pensie din contribuţiile generaţiei viitoare. 

Există în unele state şi sistemul bazat pe acumularea de fonduri, pensia, în acest caz, rezultă din contribuţiile depuse de către beneficiar în timpul perioadei de activitate. În societăţile democratice avansate aceste contribuţii sunt investite în activităţi economice eficiente de către fondul de pensii. În momentul ieşirii la pensie suma acumulată prin aceste investiţii este transformată într-o altă sumă ce va fi plătită periodic, pe tot parcursul vieţii beneficiarului. 

În România există aproximativ 5,5 milioane de pensionari care, în marea lor majoritate, trăiesc sub limita decenţei cu pensiile asigurate prin acest complicat mecanism. La ce sunt bune atâtea legi, ordonanţe şi vorbe meşteşugite ale guvernanţilor dacă realitatea este alta? Dacă factura de întreţinere este uneori mai mare decât pensia? Pensionarii reprezintă categoria socială care resimte cel mai acut incoerenţa şi, mai ales, incompetenţa unei guvernări, deoarece posedă o statornică demnitate şi experienţă umană. Miile de miliarde scurse în activităţi neeficiente şi de cele mai multe ori ilegale, costurile evaziunii fiscale şi muncii la negru, datoriile bugetare ale clienţilor politici, pierderile din societăţile cu capital de stat, efectele nefavorabile ale privatizării, costurile parcurilor de maşini ale unor instituţii publice, contractele încheiate cu încălcarea legii, incompetenţa şi corupţia la nivel înalt, jocul de culise al „băieţilor deştepţi”, au nenorocit sănătatea, învăţământul, ordinea şi siguranţa cetăţeanului, economia, mediul, credinţa şi morala. Toate acestea au „plafonat” dreptul de a trăi. Pensionarii au ajuns să fie umiliţi până la punctul de a se simţi o povară pentru stat. În opinia mea, nu există umilinţă mai mare decât să-ţi petreci ziua căutând cele mai ieftine soluţii de supravieţuire, numărând mărunţişul din buzunare. În timp ce la noi, pensionarii sunt o povară, în Japonia aceştia reprezintă o forţă economică. Populaţia de peste 60 de ani a Japoniei este posesoarea unei averi de peste 6300 de miliarde de dolari, bani lichizi şi conturi în bănci, ceea ce reprezintă mai mult de jumătate din economiile întregii populaţii. Însă, în Japonia, bugetul naţional nu este folosit ca instrument politic pentru rezolvarea unor probleme sociale la sfârşit de mandat, şi este respinsă ideea de a transforma acest popor harnic şi demn într-un popor de asistaţi. Acolo, măsurile de sorginte populistă şi incompetenţele publice sunt drastic sancţionate de popor. 

„Puterea nu este un fenomen nou. Ea stă la temelia guvernării, sociologiei, psihologiei, istoriei şi religiei şi a multor discipline care studiază cum muncesc şi trăiesc oamenii împreună influenţându-se unii pe alţii. Puterea poate să ne ademenească, fiindcă poate fi seducătoare. Dar ea poate să ne inspire, să ne înalţe, să ne entuziasmeze fiindcă poate fi folosită pentru a-i ajuta pe oameni să realizeze lucruri uimitoare”. Am citat din lucrarea lui Blaine Lee „Principiul puterii – Impune-te cu onoare” pentru a vă reaminti, dumneavoastră, dragi camarazi, că într-o societate prea adesea atentă la rezultate şi satisfacţii pe termen scurt, avem nevoie de lideri care să ne demonstreze faptul că un comportament plin de onoare, răbdare, iubire, atenţie produce în mod cert, temeinice relaţii care dau roade pe termen lung.

În Bestseller-ul internaţional „Power Shift”, autorul Alvin Toffler, referindu-se la cunoaşterea, bogăţia şi violenţa în pragul secolului al XXI-lea la pag. 282-283 remarca: „Dar politica se referă la putere, nu la adevăr. Deciziile nu sunt bazate pe descoperiri obiective sau pe înţelegerea profundă, ci pe conflictul de forţe, fiecare urmărindu-şi propriul interes conştientizat ... Cunoştinţele politice ajung la factorul de decizie numai după ce au trecut printr-un labirint de oglinzi deformante”. De cele mai multe ori şi informaţiile care ajung la electorat trec prin sistemul oglinzilor deformante şi se constituie în adevărate capcane electorale. Căzând în aceste capcane, electoratul vinde uşor capital electoral iar partidul cumpără ieftin. Am parcurs o perioadă de timp echivalentă cu durata a 4 planuri cincinale comuniste. Dacă în fiecare etapă (din cele patru) ne propuneam câte un obiectiv major (înfiinţarea şi funcţionarea statului de drept; economia de piaţă funcţională; locurile de muncă; sănătatea; învăţământul; corupţia), îndeplinirea acestora ar fi generat o multitudine de obiective derivate, iar populaţia ar fi resimţit relansarea economică în traiul zilnic. 

Totul în România se desfăşoară sub patronajul politicului, se aprobă şi se suspendă facilităţi, se construiesc alianţe ciudate partide-sindicate, se declanşează greve generale-parţiale, se derulează programe economice fără fond, se improvizează instituţii, se corelează pensiile mici cu cele care devin tot mai mici, apar bătrâni fără bătrâneţe prin disponibilizare forţată, se dă impresia unei epoci zguduită de reforme şi schimbări în bine. Şi totuşi, în loc să caute specialiştii necesari pentru o schimbare reală în România, partidele au ca prioritate, lista şi perspectiva apropiatei acaparări sau menţinere a puterii. Oamenii care pot face ceva pentru România nu sunt căutaţi şi atraşi în partide pentru simplul motiv că nu au calitatea de sponsori. Cât de curând, falimentul politic portocaliu va atrage nu numai sancţiunea prin vot de către electorat, ci şi răspunderea personală a acelor lideri care au „fluturat” progresul şi prosperitatea în campania electorală, au creat artificial criza economică prin exces de aroganţă, lăcomie şi neputiinţă. Apreciez că românii ,pot sancţiona drastic propaganda portocalie, în scopul excluderii definitive, de pe scena politică, a siglei, sloganului, doctrinei şi programului acestui partid. Este zadarnică tendinţa actuală de a lăuda avantajele guvernării Boc, când cetăţeanul descoperă că preţurile la alimente,medicamente, energie şi carburanţi cresc în progresie geometrică, în timp ce salariile sunt „strânse în chingi” după recomandările instituţiilor financiare globalitare. Interesul particular în loc să fie controlat, orientat către cel public, a fost stimulat, mai ales la aceia care au manifestat lăcomie, ambiţie excesivă şi mimarea interesului public. Aşa se face că DNA este ocupat la capacitate maximă cu aceşti infractori care au atentat la libertatea, siguranţa şi proprietatea românului. 

Suntem în 2012! Sfârşitul lumii nu va avea loc! Vânzătorii şi cumpărătorii de panică vor da faliment. Dar, se va sfârşi o lume haotică în care experimentul foştilor comunişti şi securişti a triumfat. După o viaţă de glorie şi o etapă de umilinţă, am rămas neclintit în voinţa de a mă ridica şi a încerca din nou schimbarea în bine a naţiunii, anihilarea dictaturii politice şi „uciderea balaurului portocaliu”. Acesta este crezul meu şi nu voi renunţa la el niciodată! În acest loc de pe glob, binecuvântat, în care pământul este deosebit de fertil, iar cerul în cea mai mare parte a timpului, albastru, trebuie , împreună, să găsim cheia de la poarta libertăţii, prosperităţii şi armoniei sociale.

După 22 de ani de dominaţie prin exercitarea puterii, gustul acesteia este atât de mare încât unii politicieni, împinşi, susţinuţi şi şantajaţi de aceia care au profitat, nu se pot desprinde de ea, sau poate nu au învăţat acest lucru.

„Undeva, pe o insulă în Pacificul de Sud, băştinaşii aveau o metodă neobişnuită de a captura maimuţe. Cel care avea să captureze maimuţa lua o nucă de cocos, îi tăia un capăt, punea în ea câteva nuci mici şi o lega de o liană. Lăsa nuca într-un loc vizibil şi aştepta. Nu peste mult timp o maimuţă apărea şi, curioasă din fire, începea să examineze nuca de cocos. Invariabil, găsea nucile şi încerca să le apuce. Problema apărea când încerca să-şi scoată mâna din nuca de cocos. Ţipa şi se zbătea, lovea nuca de cocos de pământ sau de un copac în timp ce pumnul ei era încă înăuntru. Făcea orice în afară de a-şi deschide pumnul şi de a da drumul nucilor. Maimuţa era blocată acolo. Ceva mai târziu în aceeaşi zi, cei care urmăreau să captureze maimuţa veneau şi trăgeau de liana de care era legată nuca de cocos. Maimuţa, obosită de luptă, îşi mobiliza energia rămasă şi se lupta, dar rareori dădea drumul nucilor. Îşi pierdea cel puţin libertatea şi uneori viaţa. Pentru ce? Pentru un pumn de nuci!.” Iată de ce mi se pare justificativă parafrazarea expresiei strălucitului teoretician german Karl von Klausewitz : „PUTEREA ESTE UN LUCRU PREA SERIOS pentru a fi lăsată numai pe mână POLITICIENILOR”. Din aceste considerente, ne vom intalni pe 07.03.2012 la Palatul Parlamentului, cu toate ONG –urile care formează Consiliul Naţional al Societăţii Civile, semnatare ale Platformei Civice. Sper ca liderii USL să recepţioneze mesajul nostru sincer de implicare şi renaştere a demnităţii naţionale! 

Preşedintele SCMD, Filiala 1 Braşov

Preşedintele Alianţei Pentru Respectarea Democraţiei – Octavian Paler

GL.mr.(r). Prof.univ.dr. Petrişor Mandu