BOALA PUTERII

Revoluţia engleză (1647), cea franceză (1789-1794), precum şi Declaraţia Americană de Independenţă (1776) proiectează în sfera raporturilor sociale un obiectiv prioritar al lumii moderne şi anume că, „oamenii au de la creatorul lor anumite drepturi inalienabile şi că între acestea se numără viaţa, munca, libertatea şi căutarea fericirii”.

Aripa radicală a revoluţiei engleze susţinea teoria conform căreia „cel mai sărac om din Anglia are de trăit o viaţă ca şi cel bogat şi de aceea trebuie ca fiecare om care are de trăit sub o cârmuire să încuviinţeze, mai întâi, că vrea să fie astfel cârmuit.”

De aproximativ 200 de ani, conducătorii politici ai democraţiilor, în numele filosofiei progresului, au ridicat nivelul instruirii publice, au dezvoltat şi conştientizat drepturile sociale şi au crescut puterea de cumpărare a unor categorii defavorizate. Prin politicile aplicate au redus proporţiile scandaloase între inegalităţi şi le-au eliminat ca surse de violenţă, aplecându-se asupra acelor indivizi lipsiţi de mijloace pentru a progresa, a trăi civilizat. 

Dreptul la viaţă, ca drept absolut şi fundamental al omului, presupune asigurarea unui climat permanent de pace şi lipsa totală a războiului. În epoca noastră, pacea, pentru a fi viabilă, are nevoie de noi fundamentări cum ar fi dezvoltarea echilibrată, armonioasă a lumii, instaurarea unei noi ordini economice, atenuarea contrastelor izbitoare generatoare de cumplite nedreptăţi, eradicarea sărăciei care înjoseşte fiinţa umană şi multe altele. Dacă s-ar ţine un minut de reculegere pentru fiecare persoană decedată în anul 2011, din cauza foamei şi a bolilor, omenirea ar fi mută până în 2020! În vremuri de criză profundă, cetăţeanul Emil Boc ne-a oferit, în loc de soluţii anti-criză, tăieri de salarii şi desfiinţarea locurilor de muncă, disciplină financiară de fier şi conduită morală iresponsabilă, spirit de haită şi clientelism politic, lipsă de solidaritate umană, figuri populiste şi un deficit substanţial de suveranitate. La încrucişarea istorică a celor două tipuri de sărăcie, sărăcia de dreapta şi cea de stânga, s-a încercat propagarea unor informaţii privind „traiul de lux al pensionarilor nesimţiţi”. Napoleon Bonaparte spunea ”singurul mod de a rămâne sărac este să fii cinstit”. Iar Gotthold Ephraim Lessing, menţiona „Cinstea şi dreptatea arată siguranţa societăţii”

Conexiunea între cinste, dreptate, adevăr şi siguranţa societăţii în care trăim este o problemă complexă pe lângă care, oamenii politici şi conştiinţele lor, au trecut adesea, fără a o integra în discursurile lor, fără a-şi revizui axiomele, comportamentul şi atitudinea civică. 

În repetate rânduri, am prezentat în cadrul unor conferinţe la TV argumente prin care am dorit, cu bună credinţă, să acreditez ideea că acest flagel – sărăcia, la poporul român, este generalizată, globală şi reprezintă un mod de viaţă. Dictatura clasei muncitoare a trecut (o utopie şi un coşmar istoric naţional) şi odată cu aceasta a fost depăşit şi principiul haiducesc „luăm de la bogaţi şi dăm la săraci”. Noua democraţie proiecta, încă din 1989, la orizont, o rază de speranţă pentru intelectuali, pentru toate tipurile de funcţionari publici, pentru simpli muncitori, dar, mai ales, pentru tineri. Realitatea de azi confirmă o prelungire în timp a dictaturii activiştilor care au schimbat semnificaţia vechiului dicton haiducesc şi îl aplică în noua formă „luăm de la săraci şi dăm la bogaţi”. 

„Arhipelagul Bogaţilor României" format din , clienţi ai puterii şi renegaţi temporar în perioadele cu încărcătură electorală, din enclavele înfloritoare ale cămătarilor, bişniţarilor, escrocilor, devalizatorilor, cele ale „bărbaţilor adevăraţi” zugrăviţi în balade de poeţii populari anonimi, din figurile apatice, vide şi sterile ale unor politicieni (care nu mai deranjează pe nimeni), continuă să mimeze democraţia şi lupta cu sărăcia în timp ce, milioane de pensionari îndură truda şi suferinţa biblică, pentru o bucată de pâine. 

În acest sistem democratic atipic, clientelar, societatea românescă a fost scindată intenţionat, iar o mică parte a cetăţenilor (sub 10%) îşi caută salvarea în formulele magice, înşelătoare ale puterii portocalii. „Jocul de cazinou” al prosperităţii, arbitrat de „preşedintele jucător” se derulează de opt ani lipsind pe români de un proiect generator de pace, armonie socială şi prosperitate. 

Umanitatea a creat, de-a lungul timpului, o serie de valori care rămân sacre şi venerabile: raţiunea, onoarea, prietenia, căsătoria, respectul faţă de bătrâni, grija faţă de educaţie, sănătate etc. Atunci când aceste valori nu sunt apărate, societatea degenerează într-un sistem caracterizat de fraudă şi corupţie. Este în firea noastră ca, pe măsură ce îmbătrânim, să ne confruntăm tot mai des cu sentimente de natură negativă, generate de o posibilă existenţă în care vom rămâne fără putere, singuri, dezorientaţi, descurajaţi. O asemenea realitate nedorită poate conduce la pierderea respectului de sine, iar în momentul când nu ne mai preţuim pe noi înşine, ne simţim învinşi, ne pierdem speranţa. Din aceste motive oamenii au instituit reguli, proceduri şi sisteme pentru apărarea demnităţii lor şi asigurarea unui trai decent la bătrâneţe. Unul din aceste sisteme care are rolul de a transfera resursele de la generaţia activă către generaţia retrasă din activitate este sistemul de pensii. În România, fondul sistemului de pensii se bazează pe „transferul de flux” sau sistemul „pas cu pas” în care pensionarii de azi sunt plătiţi din contribuţia actualilor angajaţi care, la rândul lor, se bazează pe promisiunea că vor primi o pensie din contribuţiile generaţiei viitoare. 

Există în unele state şi sistemul bazat pe acumularea de fonduri, pensia, în acest caz, rezultă din contribuţiile depuse de către beneficiar în timpul perioadei de activitate. În societăţile democratice avansate aceste contribuţii sunt investite în activităţi economice eficiente de către fondul de pensii. În momentul ieşirii la pensie suma acumulată prin aceste investiţii este transformată într-o altă sumă ce va fi plătită periodic, pe tot parcursul vieţii beneficiarului. 

În România există aproximativ 5,5 milioane de pensionari care, în marea lor majoritate, trăiesc sub limita decenţei cu pensiile asigurate prin acest complicat mecanism. La ce sunt bune atâtea legi, ordonanţe şi vorbe meşteşugite ale guvernanţilor dacă realitatea este alta? Dacă factura de întreţinere este uneori mai mare decât pensia? Pensionarii reprezintă categoria socială care resimte cel mai acut incoerenţa şi, mai ales, incompetenţa unei guvernări, deoarece posedă o statornică demnitate şi experienţă umană. Miile de miliarde scurse în activităţi neeficiente şi de cele mai multe ori ilegale, costurile evaziunii fiscale şi muncii la negru, datoriile bugetare ale clienţilor politici, pierderile din societăţile cu capital de stat, efectele nefavorabile ale privatizării, costurile parcurilor de maşini ale unor instituţii publice, contractele încheiate cu încălcarea legii, incompetenţa şi corupţia la nivel înalt, jocul de culise al „băieţilor deştepţi”, au nenorocit sănătatea, învăţământul, ordinea şi siguranţa cetăţeanului, economia, mediul, credinţa şi morala. Toate acestea au „plafonat” dreptul de a trăi. Pensionarii au ajuns să fie umiliţi până la punctul de a se simţi o povară pentru stat. În opinia mea, nu există umilinţă mai mare decât să-ţi petreci ziua căutând cele mai ieftine soluţii de supravieţuire, numărând mărunţişul din buzunare. În timp ce la noi, pensionarii sunt o povară, în Japonia aceştia reprezintă o forţă economică. Populaţia de peste 60 de ani a Japoniei este posesoarea unei averi de peste 6300 de miliarde de dolari, bani lichizi şi conturi în bănci, ceea ce reprezintă mai mult de jumătate din economiile întregii populaţii. Însă, în Japonia, bugetul naţional nu este folosit ca instrument politic pentru rezolvarea unor probleme sociale la sfârşit de mandat, şi este respinsă ideea de a transforma acest popor harnic şi demn într-un popor de asistaţi. Acolo, măsurile de sorginte populistă şi incompetenţele publice sunt drastic sancţionate de popor. 

„Puterea nu este un fenomen nou. Ea stă la temelia guvernării, sociologiei, psihologiei, istoriei şi religiei şi a multor discipline care studiază cum muncesc şi trăiesc oamenii împreună influenţându-se unii pe alţii. Puterea poate să ne ademenească, fiindcă poate fi seducătoare. Dar ea poate să ne inspire, să ne înalţe, să ne entuziasmeze fiindcă poate fi folosită pentru a-i ajuta pe oameni să realizeze lucruri uimitoare”. Am citat din lucrarea lui Blaine Lee „Principiul puterii – Impune-te cu onoare” pentru a vă reaminti, dumneavoastră, dragi camarazi, că într-o societate prea adesea atentă la rezultate şi satisfacţii pe termen scurt, avem nevoie de lideri care să ne demonstreze faptul că un comportament plin de onoare, răbdare, iubire, atenţie produce în mod cert, temeinice relaţii care dau roade pe termen lung.

În Bestseller-ul internaţional „Power Shift”, autorul Alvin Toffler, referindu-se la cunoaşterea, bogăţia şi violenţa în pragul secolului al XXI-lea la pag. 282-283 remarca: „Dar politica se referă la putere, nu la adevăr. Deciziile nu sunt bazate pe descoperiri obiective sau pe înţelegerea profundă, ci pe conflictul de forţe, fiecare urmărindu-şi propriul interes conştientizat ... Cunoştinţele politice ajung la factorul de decizie numai după ce au trecut printr-un labirint de oglinzi deformante”. De cele mai multe ori şi informaţiile care ajung la electorat trec prin sistemul oglinzilor deformante şi se constituie în adevărate capcane electorale. Căzând în aceste capcane, electoratul vinde uşor capital electoral iar partidul cumpără ieftin. Am parcurs o perioadă de timp echivalentă cu durata a 4 planuri cincinale comuniste. Dacă în fiecare etapă (din cele patru) ne propuneam câte un obiectiv major (înfiinţarea şi funcţionarea statului de drept; economia de piaţă funcţională; locurile de muncă; sănătatea; învăţământul; corupţia), îndeplinirea acestora ar fi generat o multitudine de obiective derivate, iar populaţia ar fi resimţit relansarea economică în traiul zilnic. 

Totul în România se desfăşoară sub patronajul politicului, se aprobă şi se suspendă facilităţi, se construiesc alianţe ciudate partide-sindicate, se declanşează greve generale-parţiale, se derulează programe economice fără fond, se improvizează instituţii, se corelează pensiile mici cu cele care devin tot mai mici, apar bătrâni fără bătrâneţe prin disponibilizare forţată, se dă impresia unei epoci zguduită de reforme şi schimbări în bine. Şi totuşi, în loc să caute specialiştii necesari pentru o schimbare reală în România, partidele au ca prioritate, lista şi perspectiva apropiatei acaparări sau menţinere a puterii. Oamenii care pot face ceva pentru România nu sunt căutaţi şi atraşi în partide pentru simplul motiv că nu au calitatea de sponsori. Cât de curând, falimentul politic portocaliu va atrage nu numai sancţiunea prin vot de către electorat, ci şi răspunderea personală a acelor lideri care au „fluturat” progresul şi prosperitatea în campania electorală, au creat artificial criza economică prin exces de aroganţă, lăcomie şi neputiinţă. Apreciez că românii ,pot sancţiona drastic propaganda portocalie, în scopul excluderii definitive, de pe scena politică, a siglei, sloganului, doctrinei şi programului acestui partid. Este zadarnică tendinţa actuală de a lăuda avantajele guvernării Boc, când cetăţeanul descoperă că preţurile la alimente,medicamente, energie şi carburanţi cresc în progresie geometrică, în timp ce salariile sunt „strânse în chingi” după recomandările instituţiilor financiare globalitare. Interesul particular în loc să fie controlat, orientat către cel public, a fost stimulat, mai ales la aceia care au manifestat lăcomie, ambiţie excesivă şi mimarea interesului public. Aşa se face că DNA este ocupat la capacitate maximă cu aceşti infractori care au atentat la libertatea, siguranţa şi proprietatea românului. 

Suntem în 2012! Sfârşitul lumii nu va avea loc! Vânzătorii şi cumpărătorii de panică vor da faliment. Dar, se va sfârşi o lume haotică în care experimentul foştilor comunişti şi securişti a triumfat. După o viaţă de glorie şi o etapă de umilinţă, am rămas neclintit în voinţa de a mă ridica şi a încerca din nou schimbarea în bine a naţiunii, anihilarea dictaturii politice şi „uciderea balaurului portocaliu”. Acesta este crezul meu şi nu voi renunţa la el niciodată! În acest loc de pe glob, binecuvântat, în care pământul este deosebit de fertil, iar cerul în cea mai mare parte a timpului, albastru, trebuie , împreună, să găsim cheia de la poarta libertăţii, prosperităţii şi armoniei sociale.

După 22 de ani de dominaţie prin exercitarea puterii, gustul acesteia este atât de mare încât unii politicieni, împinşi, susţinuţi şi şantajaţi de aceia care au profitat, nu se pot desprinde de ea, sau poate nu au învăţat acest lucru.

„Undeva, pe o insulă în Pacificul de Sud, băştinaşii aveau o metodă neobişnuită de a captura maimuţe. Cel care avea să captureze maimuţa lua o nucă de cocos, îi tăia un capăt, punea în ea câteva nuci mici şi o lega de o liană. Lăsa nuca într-un loc vizibil şi aştepta. Nu peste mult timp o maimuţă apărea şi, curioasă din fire, începea să examineze nuca de cocos. Invariabil, găsea nucile şi încerca să le apuce. Problema apărea când încerca să-şi scoată mâna din nuca de cocos. Ţipa şi se zbătea, lovea nuca de cocos de pământ sau de un copac în timp ce pumnul ei era încă înăuntru. Făcea orice în afară de a-şi deschide pumnul şi de a da drumul nucilor. Maimuţa era blocată acolo. Ceva mai târziu în aceeaşi zi, cei care urmăreau să captureze maimuţa veneau şi trăgeau de liana de care era legată nuca de cocos. Maimuţa, obosită de luptă, îşi mobiliza energia rămasă şi se lupta, dar rareori dădea drumul nucilor. Îşi pierdea cel puţin libertatea şi uneori viaţa. Pentru ce? Pentru un pumn de nuci!.” Iată de ce mi se pare justificativă parafrazarea expresiei strălucitului teoretician german Karl von Klausewitz : „PUTEREA ESTE UN LUCRU PREA SERIOS pentru a fi lăsată numai pe mână POLITICIENILOR”. Din aceste considerente, ne vom intalni pe 07.03.2012 la Palatul Parlamentului, cu toate ONG –urile care formează Consiliul Naţional al Societăţii Civile, semnatare ale Platformei Civice. Sper ca liderii USL să recepţioneze mesajul nostru sincer de implicare şi renaştere a demnităţii naţionale! 

Preşedintele SCMD, Filiala 1 Braşov

Preşedintele Alianţei Pentru Respectarea Democraţiei – Octavian Paler

GL.mr.(r). Prof.univ.dr. Petrişor Mandu